O destăinuire
mi-am dorit să refac un itinerariu Le Corbusier cu foarte mult timp în urmă.
n-am reușit decât în 2010 !
ce nu mi-am putut oferi mie le-am oferit eu studenților de ieri și într-un fel studentului de astăzi.
am intrat în facultate la un an de la inaugurarea capelei de la Ronchamp;
pe atunci nu știam nimic despre ea și nici despre autor.
revistele care-l publicau erau la index, iar în școala de arhitectură, lucrările lui erau condamnate cu mânie proletară.
aveam să aflu câte ceva despre ele (a le descoperi ar fi exagerat) către sfârșitul facultății grație profesorului Ascanio Damian, rectorul de atunci.
nu l-am iubit pe Corbu din prima clipă !!!
nici nu aveam cum.
formația mea de student s-a copt în atelierele “tânara gardă", sub emblema unui clasic romanțat împletit cu motive naționale; o scenografie de cărămida și piatră adresată ochiului pervertit de așa zisele valori populare;
raționalismul nu era privit ca una dintre virtuțiile arhitecturii.
n-am înțeles mult timp minimalismul lui și nici logica repetabilițății, a standardizării și a frumuseții materialului necoafat.
în 1978, plecând spre Algeria m-am abătut din drum pană la Ronchamp.
când m-am întors în țară eram alt arhitect, convertit la o nouă ierarhie de valori și am început lungul drum al recuperării lui Corbu, de fapt, propria mea recuperare în arhitectură.
Le Corbusier nu trebuie considerat doar arhitect; i-am micșora dimensiunea reală !
a fost un real spirit universal.
nu putem vorbi de renaștere fără a-l plasa în prim plan pe Leonardo și nici de modernism fără a rosti numele lui Corbusier.
el a impus societății poziția arhitectului ca intelectual militant, coautor al lumii noi (l'esprit nouveau) în devenire, și chiar cei mai acerbi adversari recunoșteau în el buna vestire a societății modeme, a culturii și a arhitecturii sale.
când a intrat în istorie cu al său exploziv "Vers une architecture" era cu doar 5 ani mai vârstnic decât asistentul meu în acea primăvară 2010 a excursiei cu studenții.
școala ne învață în atelierele sale reguli și principii; treptat acestea pot deveni dogme, rețete sau trucuri practice periculoase.
e nevoie să ieșim în afara ei, acolo unde nu există numai confruntare de idei ci și transpunerea lor în concretul materialului, culorii și luminii, acolo unde
Le Corbusier a ilustrat cândva "Poemul unghiului drept ".
astăzi, la 50 de ani de la dispariția genialului arhitect, cred că amintirea bucuriilor primului traseu studențesc Le Corbusier de altădată m-a convins să-l reiau mai complet, cu tinerii arhitecți, cu studenții celor 4 școli de arhitectură din țără, și de ce nu, și cu seniorii din generația mea.
țin să închei cu câteva cuvinte ale autorului „bucuriilor esențiale”:
„... puterea noastră creatoare nu este altceva decât geometrie; cu termenii acestui limbaj, cu adevărat divin, am ridicat ceea ce ne este cel mai sfânt : frumusețea !.”
prof. dr. arhitect Mircea Ochinciuc