Publicat: 23 februarie 2018

A apărut noul număr al revistei ARHITECTURA „arheologie industrială”

Coperta: Gara din Anina, fotografie argentică alternativă format mare (50 x 60 cm), © Ovidiu Micșa, Mina de idei Anina 2016

Toposul ruinelor, implantat viguros în imaginarul poetic încă din pre-romantismul secolului al XVIII-lea, introduce o notă distinctă de melancolie în cultura europeană. Toată poezia romantică europeană tratează, într-o formă sau alta, această temă a ruinelor, a spațiilor delabrate, măcinate de timp, martori tăcuți, dar încărcați de semnificații, ai unor vremuri apuse. Un pretext pentru a medita asupra dimensiunilor efemere ale omului în univers, asupra evoluției lui sub ascendentul timpului. Pentru omul romantic, ruina se constituia ca o alegorie a propriei sale existențe.   

Poetica ruinelor revine la modă. Plutește în aer o atracție către decrepitudine, către locurile abandonate, năpădite de vegetație spontană, ca o metaforă a libertății. Pictăm calcane, ne bucurăm la vederea unui zid nefinisat, brut, cu straturile de cărămidă aparente, rugos și frust. Ne îndeamnă la visare. Dacă nu avem la îndemână ruine reale, le fabricăm, le reinventăm, mimăm abandonul: pereți din beton aparent, așa cum rezultă din decofrare, zugrăveli zgâriate și pereți înnegriți artificial. Este la mare căutare ambianța destroy-vintage, seducătoare pentru bobo-nomazi, un fel de hipsteri exploratori urbani, jumătate burghezi, jumătate boemi, pentru care reabilitarea înseamnă să nu restaurezi nimic, ci să controlezi decrepitudinea, să conservi rănile timpului, să creezi configurații în afara normelor și să inventezi noi maniere de a locui.

Françoise Choay, în Alegoria patrimoniului, datează apariția ruinelor din proto-Renaștere (secolele XI-XII), care se distinge prin interesul antichizant pentru ruinele Romei clasice, abandonate atunci și năpădite de vegetație sălbatică sau locuite (arcele Colosseumului erau colonizate de locuințe, ateliere, antrepozite, ca și Circus Maximus sau teatrul lui Pompei, ocupate de comercianți sau de cârciumi). Un interes mai general și mai organizat pentru ruine se revelează în Quattrocento. O nouă privire „metamorfozează edificiile antice în obiecte de reflexie și contemplație” (F. Choay). 

În secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, perspectiva se schimbă sensibil: gustul pentru ruine se extinde dincolo de cele clasice, la orice epocă și la orice tip de construcție. Este, probabil, un corolar al gustului epocii pentru exotism și al tendinței către relativism istoric. 

Ruina este valoroasă pentru că stimulează reveria, meditația. Dar este această afirmație valabilă și pentru ruinele „templelor” și „catedralelor” revoluției industriale? Cum poate îndemna la reverie o hală industrială ruinată, înnegrită și murdară, înecată în grămezi de moloz și de resturi de mașinării și fiare vechi? Ce diferență este între Cârța și Moara lui Assan? Pe cerul amândurora se văd stelele…

Mircea Cărtărescu pare să fi înțeles pe deplin potențialul liric și mnemonic al ruinelor industriale. El evocă, în scrierile sale fabuloase, bătrânul străjer al copilăriei sale, Moara Dâmbovița (din păcate, demolată), „castelul pâinii” devenit personaj mitologic, reper simbolic pe harta mentală a orașului pentru copilul Mircea și motiv recurent în opera scriitorului ce avea să fie. 

„Frontonul ei cu o mare deschidere circulară în mijloc se-nălța încă, în racursiu, deasupra machetei fragile a cartierului, atât de sus și atât de melancolic încât, mai ales verile, când norii de pe cerul scânteietor traversau marea rozetă, construcția îți strângea inima, te făcea să-ți simți mai mult ca oricând singurătatea.

Ca și castelul de apă de la rondul unde-ntorcea tramvaiul 21, ca și atâtea depouri, hale, piețe acoperite, fabrici dezafectate, mori cu aburi și rezervoare de gaz din orașul nostru crepuscular, arhitectura industrială a vechii fabrici era paradoxală și fascinantă, căci zidurile masive, netede, funcționale, din care ieșeau capete de rampe metalice, pline de buloane, geamurile zgârcite cu lumina, dintr-o sticlă groasă și plină cu bule de aer, reliefurile și frizele ce serveau la sporirea rezistenței volumelor grele se-mbinau improbabil, absurd, înduioșător într-un fel […], cu ornamente de stuc ieftin, grotești și inutile, ce se născuseră din estetica frustrată a unui secol pe cât de rafinat și eroic, pe atât de lânced și visător.”

Maria Mănescu (Argument, revista ARHITECTURA, nr 4-5/2017)

Revista ARHITECTURA

http://arhitectura-1906.ro/

Revista „Arhitectura” fost fondată în anul 1906 de Societatea Arhitecților Români, fiind una din cele mai vechi reviste de specialitate cu apariție continuă din Europa.

BIUAR

BIUAR este Buletinul informativ al Uniunii Arhitecților din România, cu apariție trimestrială. Buletinul informeaza membrii cu privire la evenimentele organizației, centrale și filiale teritoriale, și la cele mai importante hotarâri luate de forurile de conducere.

Bienala Naţională de Arhitectură

https://www.uar-bna.ro/

Bienala Naţională de Arhitectură este cel mai important eveniment profesional al „breslei” arhitecţilor și se organizează neîntrerupt din 1994. BNA are un concept specific fiecărei ediţii, aprobat de senatul UAR.

Centrul de Cultură Arhitecturală

Centrul de Cultură Arhitecturală al UAR este sediul UAR, spațiu expozițional, sediu al bibliotecii, al arhivei UAR și al revistei ARHITECTURA. Clădirea a fost recent înscrisă în lista monumentelor istorice. Centrul de Cultură Arhitecturală este principalul spațiu în care se desfășoară evenimentele UAR.

Proiecte Culturale

Finanţarea proiectelor cu caracter cultural şi social ce au ca scop susţinerea obiectivelor incluse în statutul şi strategia cultural-socială a UAR.

UAR Concursuri

Concursuri organizate de către UAR ce urmăresc găsirea celor mai bune soluţii pentru un anume loc şi/sau pentru un program de arhitectură, spaţii publice, oraşe sau aşezări rurale, amenajări, design grafic etc