De-a arhitectura la Scoala nr. 6 Sibiu, cu arh. Lumința Ispas

Licuricii

Zi aramie de toamna, un vant inca prietenos, eu proaspat revenita de pe plaja din Santorini, cand am intrat prima data « acasa » la  « Licurici » - asta era eticheta clasei...

La pupitrul pentru doi elevi se ingramadea o lume intreaga: le statea  alaturi Alba ca Zapada, Cenusareasa, Fat Frumos, pleiada de zane .... dar, din privirile lor inocent-sfredelitoare aflu ca mai incap aici si personajele din tolba mea.

Si asa, impreuna, saptamana de saptamana am rasfoit din marea carte a Arhitecturii. Nimic din lumea care-i inconjura, din ceea ce era asa  pentru ca asa trebuia sa fie si pentru ca asa le-au pomenit dintotdeauna nu a ramas neprelucrat, nediscutat, neanalizat: orase, strazi, parcuri, mobilier, chiar si elemente din natura inconjuratoare – au aflat ca totul a fost modelat de om, pentru ca totul nu e decat un organism viu care, traieste in pas cu el cu puterea si aspiratiile lui.

Au aflat ca ceea ce-i invalue – are numele de spatiu si arhitectura este instrumentul care-l modeleaza, asa dupa cum cantecul se naste din  sunete  sau poezia  din cuvant si am denumit procedeul Arta.

Da, dar sa iei o bucatica de spatiu, pe care o tot rasucesti ca sa te servesti de ea pe-afara si pe dinautru, trebuie multe calcule, masuratori socoteli si pe toate acestea le-am numit Stiinta.

Odata  trasate coordonatele, am inceput parcursul dificil al umplerii cadranelor; ne veghea si ne cenzura in entuziasmul nostru doar a treia mare dimensiune - timpul.

Cuvant - imagine - model - triada sub care am invatat unii de la altii – cum sa o explicam, cum sa o percepem cum sa o intelegem  sau in general  la ce e buna  Arhitectura.

Cuvantul era mai lung sau mai scurt, auzit  sau neauzit vreaodata : «relatia mediu construit-comunitate», «ritm», «scara», «unitati de masura», «ergonomie», «lumina- umbra»......dar, cu imaginile pereche ne plimbam prin timpi istorici  de la maiestuoasele  piramide  la contemporanele forme ce sfideaza gravitatia. Si pentru ca sa nu se volatilizeze totul cu ultimul sunet de clopotel am muncit si noi impreuna, masurand cu pasul sau ruleta,  lipind cartoane, colorand si la urma povestind.

Asa  am reconstituit sala de clasa, cu scaune si pupitre, cu peretii acoperiti de o tabla mare sau decorati de desene – acasa, copiii au avut bucuria sa-si reproduca camera sau apartamentul - uneori impreuna cu parintii sau fratii mai mari - si asa au realizat ca arhitectura este o creatie colectiva si ca  este facuta de oameni priceputi pentru a raspunde cel mai direct nevoilor tuturor.

Alta data am imbinat dintr-o fatada lunga ce insuma patru fatade fiecare cu acoperis, o scoala veche- avea doua nivele, ritm, simetrie ... 

La sfarsit ne-am aplecat peste macheta din cartoane albe si colorate care punea la un loc un teren natural specific, cateva functiuni - locuire, comert, loisir, o structura simbol, volume diferite, spatii verzi .... Pentru  ca intelegerea ei deplina sau prezentarea acesteia in orice moment sa nu fie o reproducere plictisitoare  am adaptat pe un cantec din folclorul copiilor cateva versificatii  pe care le-au retinut cu multa usurinta si astfel ,  au  intarit  expresia lansata de unul din celebrii nostri colegi in veacul trecut ca « totul nu e decat un joc savant, corect, magnific al formelor reunite sub lumina ». Luminita Ispas – 20 iunie 2016